Cine doreşte să citească în întregime această carte minunată care ne va deschide ochii, mă poate contacta pe mail-ul loredana_frunza1234@yahoo.com şi vă pot trimite cartea, pentru a o putea citi, dar doar pentru cei deschişi la minte şi deschişi pentru cultură, care sunt interesaţi să descopere lumea, să nu fie surprinşi de cele spuse în această carte.
Aceasta se vrea a fi povestea unui om pe care l-am cunoscut în cel mai crunt moment al vieţii mele.
Personaj enigmatic, sosit parcă din negura veacurilor, el a intrat în viaţa mea şi mi-a adus o rază de speranţă, de lumină. El m-a făcut să înţeleg că dincolo de fiinţa umană muritoare, se ascunde ceva, mult mai amplu şi mai profund, un ceva care nu poate fi înţeles cu mintea şi nici cuprins cu sufletul. Poate că pentru mulţi dintre voi el nici nu există, s-ar putea să nu îl întâlniţi niciodată, poate nici nu vreţi să îl cunoaşteţi, însă el este aici, acum, a venit pentru noi. El s-a născut om, însă a luptat să îşi depăşească propria umanitate, s-a născut muritor, însă a devenit etern. Acum este mai presus de moarte, deoarece a înţeles-o şi a găsit calea de a o supune. El este păstrătorul cheilor alchimiei, a transmutaţiilor, a pietrei filozofale. El are puterea de a transcende spaţiul şi timpul, de a urni munţii din loc, este aici şi pretutindeni, este măreţ, dar totuşi atât de modest. Numele lui este Cristofor.
Acesta este omul despre care aş vrea să vă vorbesc, însă nu ştiu de unde vine şi nici încotro se duce, nu ştiu unde s-a născut şi nici câţi ani are. Pare bătrân ca timpul şi totuşi atât de tânăr. Fiindcă viaţa lui este o enigmă şi pentru mine, am să vă spun povestea mea, aşa cum s-a întâmplat în realitate.
Vouă, cititorilor, vă doresc să-1 întâlniţi pe propriul vostru Cristofor, sau măcar să-1 conştientizaţi pe Cristofor, cel din inimile voastre şi astfel să deveniţi mai buni, mai îngăduitori, să înţelegeţi că viaţa are multe faţete şi că noi am trăit multe dintre acestea. Fie ca voi să găsiţi şi să scoateţi la lumina piatra filozofală, care stă ascunsă în sufletele voastre.
Sunt frustrat. Sunt atât de frustrat încât îmi vine să vărs. Este o senzaţie ciudată pe care am mai încercat-o în preajma examenelor. Este acea senzaţie de neputinţă, de gol, ca atunci când simţi pericolul, dar nu îl poţi localiza. Mă gândesc că aceasta este soarta mea, aşa îmi este scris să mor. îmi aduc aminte de cuvintele bunicii mele: „Poţi da copilului orice, numai noroc nu!"
Este adevărat că am avut întotdeauna tot ceea ce mi-am dorit. Am întins mâna şi am luat sau mi-a fost pus la picioare. Toate micile mele succese au fost extrapolate şi transformate în imense triumfuri.
Eu sunt singurul care ştiu că am fost un mediocru. Sunt ceea ce sunt datorită minciunii, a înşelăciunii, a fraudei, a lăudăroşeniei şi de ce nu, datorită fizicului meu. Am săvârşit toate păcatele acestei lumi, iar dacă s-ar contabiliza, cu siguranţă ar umple câteva caiete. Sunt un farseur, un scamator, un magician de doi bani. Nimic din ceea ce reflect nu este real. Sunt o mască, o păpuşă pe care eu-l meu interior o manevrează, o conduce, o face să reacţioneze la stimuli.
Asta sunt eu: o marionetă, o ciudăţenie, o creaţie a acestei lumi hidoase, un limax, ce se hrăneşte cu slăbiciunile oamenilor, cu dorinţa de înavuţire, cu iubirea lor pentru bani
Simt nevoia să vorbesc cu cineva. Este pentru prima oară când îmi pare rău că sunt singur pe lume. Dacă părinţii mei nu ar fi murit în acel stupid accident! Da, dar dacă ar fi fost în viaţă, nu aş fi putut vinde casa şi nu aş fi putut risca totul la bursă, şi deci nu aş fi ajuns unde sunt astăzi.
Dar unde sunt astăzi?
Am 33 ani şi locuiesc pe Rue Saint-Germain, în Paris. Sunt în Oraşul Luminilor, oraşul care nu doarme, oraşul care freamătă de lume, oraşul unde poţi lega prietenii pentru o viaţă, dar eu sunt singur. Atât de singur încât mă doare inima. Sunt singur în inima Parisului. Ştiu că este o contradicţie, însă acum pe mine această solitudine mă strânge, îmi doresc să am un umăr pe care să pot plânge.
Există oare Dumnezeu? Şi dacă există cred că se distrează copios privindu-mă. îmi imaginez că ne priveşte ca la televizor. Sunt eu, Paul, şi te salut din imensul meu apartament, ce valorează aproape trei milioane de euro, te salut din această casă în a cărei amenajare am investit 500000 de euro. îmi vin în cap cuvintele arhitectului: „Garanţie pe viaţă". Care viaţă nenorocitule? Cele câteva luni? îţi mulţumesc Doamne, că m-ai lăsat să fac avere timp de 33 de ani, ca să se bucure săracii când voi muri! Poţi fi fericit, dacă tu ştii ce înseamnă asta. îţi mulţumesc că te-ai hotărât să mă iei la tine, asta în caz că exişti. Dacă eşti cu adevărat real, vino şi înfruntă-mă, fii bărbat, foloseşte-ţi curajul pentru a-mi spune în faţă. Fii tu cel care dă sentinţa.
Îmi apare în minte figura doctorului Richard. Am simţit de la început că ceva nu este în regulă. Freamătul vocii, stânjeneala, toate acestea m-au făcut să cred că am nevoie de operaţie.
HIV, litere cheie, litere care îţi arată sfârşitul, sentinţa definitivă. Ce ciudaţi sunt oamenii, descoperă noi şi noi cuvinte pentru a defini moartea. Majuscule care îţi arată încotro te îndrepţi şi câtă vreme mai ai de pierdut pe acest pământ. De la câteva luni la câţiva ani. Şi apoi? Apoi neantul, nimicul, stingerea, dizolvarea propriei fiinţe în ceva, un ceva ce nimeni nu îl poate defini. S-ar putea ca lumea de apoi să fie o invenţie a bisericii, o scorneală menită să îi determine pe oameni să fie mai buni, mai îngăduitori. Poate că dincolo nu există nimic, nu ne aşteaptă nimeni.
Poate că se stinge becul şi gata nu mai vezi şi nu mai auzi nimic, eşti în beznă, surd şi mut şi stai acolo şi vegetezi ca o legumă. Asta în cazul în care îţi păstrezi conştiinţa de sine, dar dacă ea nu mai există, după aceea? Dacă filmul vieţii tale se sfârşeşte şi caseta este distrusă? Atunci nimic nu va aminti de trecerea ta prin viaţă. Este ca şi cum nu ai fi existat.
Privesc pe fereastră. Picături mari şi grele ca boabele de struguri se rostogolesc pe geam. Plânge cerul. Oare pentru mine? Mă pufneşte râsul. Salut, Doamne, sunt eu, unul dintre gândacii tăi preferaţi, căruia i-ai dat de toate, pe care l-ai învăţat să trăiască în lux, spre a jubila când îl deposedezi. Dacă asta urmăreai poţi fi fericit! Dacă vrei să te implor, să îţi cad în genunchi, o voi face, mă voi târî înaintea ta, te voi implora, voi plânge, te voi ruga. Poate asta este satisfacţia ta, să vezi învingătorul învins, căzut la pământ şi călcat în picoare. Poftim, ai reuşit! Fii mândru că nimeni nu poate trece de tine şi de hotărârile tale, tu ai drept de veto peste viaţa mea. O viaţă care nici măcar nu îţi aparţine ţie, căci este a mea. Eu ar trebui să dispun de ea după bunul meu plac. Eu ar trebui să hotărăsc când părăsesc scena, să plec asemeni unui învingător, cu capul sus, călare pe un cal alb. Dar nu, tu ai hotărât că noi suntem creaţia ta sau poate alţii au spus asta, mă rog, cert este că noi nu putem alege nimic, nu putem hotărî nimic, în acest joc, ni se dă şi ni se ia după bunul plac al unuia dintre jucători, care nu are nici măcar bunul simţ să participe activ. Nu, el stă întotdeauna în umbră. Este invizibil şi invincibil. Punctează uneori, dar numai aşa din amuzament, din plictiseală. Mai pune o piesă la puzzle, nu pentru a uşura lucrurile, ci spre a face jocul şi mai complicat şi când vede că te apropii de final, de reuşită, se supără şi distruge, într-un fel sau altul, tot ansamblul, spre a-ţi arăta că el este supremul, unicul, singurul care poate câştiga.
Simt că tâmplele îmi zvâcnesc. Mă sufoc. Am nevoie de aer. Ies în ploaie.
Merg cam de vreo oră .Sunt ud până la piele, însă asta mă face să mă simt viu. în jurul meu sunt oameni. Văd oameni, trişti, grăbiţi, bucuroşi, zâmbitori. îmi vine să ţip:
- Idioţilor, voi ştiţi că eu o să mor! Sub o umbrelă doi tineri se sărută. Merg la ei şi îi
întreb:
- Voi ştiţi că o să muriţi?
Amândoi se uită perplecşi, apoi se îndepărtează în grabă.
Mă întorc cu spatele la vitrină şi mă uit la forfota străzii. Este seara, dar parcă oraşul se animă din ce în ce mai mult. Văd feţe, măşti, imagini ale trăirilor. Nimeni nu este ceea ce vrea să pară. Sunt într-un oraş animat de fantome, oraşul iluziilor, oraşul morţii, oraşul luminilor şi al umbrelor. Mă apucă un hohot de râs. Trecătorii se întorc curioşi. - E beat! Se aude o voce. -Lăsaţi-1!
Sunt beat! Beat de fericire că voi muri! M-am îmbătat cu dulcele nectar al puterii, al banilor, al dorinţelor şi viselor împlinite şi acum trebuie să mă trezesc. Şi nu vreau. Aş vrea să rămân în dulcea mea ameţeală. Să mă simt toropit în braţele izbânzii.
îi urăsc pe toţi. Mi-i închipui la mine la birou rugându-mă să îi ajut în plasări avantajoase. îi văd cum se târăsc în faţa mea implorându-mă să le înmulţesc banii, să îi fac fericiţi. Sunt o fiară. Simt mirosul banilor aşa cum un animal simte mirosul sângelui. Tot ce ating se transformă în profit. Şi ei vin la mine asemeni unei haite de hiene să culeagă resturile unei mese copioase. Şi eu le arunc ciosvârte, iar ei hămesiţi le apucă, mulţumindu-mi şi slăvindu-mă. Da, asta sunt eu, sunt un zeu al tranzacţiilor bursiere, un demiurg născut pentru a face bani, speculaţii, stăpânul absolut al Fortunei.
(...........................................................................)Mă aşez în faţa ei, la o măsuţă scundă. îi urmăresc ochii. Cunosc această privire. Este privirea mea, este privirea evaluatorului, a călăului care îşi cântăreşte victima. Ridic cu o mişcare ce se vrea accidentală mâneca pardesiului. îi urmăresc mişcarea globilor oculari în timp ce citeşte Patek Phillipe. Deci zarurile au fost aruncate! Mă uit în jos la apa ce se scurge de pe hainele mele şi se impregnează în mocheta ei. îmi trece prin cap că aceasta va fi singura mărturie că eu am fost aici.
- În ce doriţi să vă ghicesc?
- În ce mi s-ar potrivi mai bine.
- Preferaţi cărţile?
- Orice.
- Tariful meu este de 200 de euro.
- În ce doriţi să vă ghicesc?
- În ce mi s-ar potrivi mai bine.
- Preferaţi cărţile?
- Orice.
- Tariful meu este de 200 de euro.
- Sunt de acord.
Mă uit la ea. începe să îmi vorbească de deziluzii din dragoste, de viitor, de afaceri care merg bine, care îmi vor aduce profit, de copii care urmează să vină, de o viitoare schimbare de domiciliu, de o nouă maşină, de excursii şi de cunoştinţe noi şi importante. Pe măsură ce o aprob, văd cum începe să fie ea însăşi captivată de relatare. Probabil îşi închipuie că a început chiar să capete puteri supranaturale. Din inflexiunile vocii ei simt cum se admiră singură, cum începe să construiască un întreg eşafodaj , cum imaginaţia i-o ia razna. Eşti în plasa mea drăguţo! Mă gândesc dacă să o mai las sau să o opresc. Decid pentru a doua variantă, măcar voi savura şi mai intens momentul.
- Cam asta ar fi tot!
- Chiar tot?
- Da cărţile s-au închis. Dar dacă mai veniţi în altă zi...
- Chiar tot?
- Da cărţile s-au închis. Dar dacă mai veniţi în altă zi...
De când am aflat nu mai sunt om. Nu dorm, decât pe furate, nu mănânc, decât atunci când organismul îmi dă semne de leşin, nu ies din casă, decât la birou. Sunt speriat. Este o frică oarbă, ancestrală, o frică de necunoscut. Nu ştiu încotro mă îndrept şi nici ce trebuie să fac până plec. Sunt debusolat, mă simt ca un turist în propria mea viaţă. Aş vrea să vorbesc cu cineva, să simt compasiunea cuiva, să am un suflet căruia să îi fie milă de mine, să sufere de suferinţa mea.
Mă uit în ochii ei. Mă uit fix spre a-i surprinde reacţia.
- Julie, am HIV.
Văd groază în ochii ei. Mă aştept din clipă în clipă să fugă spre uşă. închid ochii şi din ei ţâşnesc două şuvoaie mari de lacrimi. Plâng pentru prima dată de când am aflat vestea; mă copleşeşte propria mea nenor6cire. Simt cum două braţe mă cuprind. Mă uit la Julie. Plânge şi ea. Mă strânge la piept.
- Julie, am HIV.
Văd groază în ochii ei. Mă aştept din clipă în clipă să fugă spre uşă. închid ochii şi din ei ţâşnesc două şuvoaie mari de lacrimi. Plâng pentru prima dată de când am aflat vestea; mă copleşeşte propria mea nenor6cire. Simt cum două braţe mă cuprind. Mă uit la Julie. Plânge şi ea. Mă strânge la piept.
- Dragul meu... sărmanul meu.
Rămânem aşa mult timp. Julie îmi mângâie continuu părul. Se desprinde de mine, îşi ia
mantoul şi fuge spre uşă.
- Te sun mâine. Mă gândesc la ceva. Te sun.
Ştiu sigur că nu va suna. Nici eu nu aş fi sunat. Ce să fac, să stau să văd cum moare un om, să îi fiu părtaş la agonie, să trăiesc alături de el ultimele clipe, să îi simt frustrările şi panica. Nu, cu siguranţă nu va suna. Sunt totuşi fericit că există un om care îmi ştie secretul. Această povară nu mai este doar a mea. Există un om în faţa căruia nu mai trebuie să mă prefac. Asta în cazul în care voi mai avea ocazia să o văd.
Mă întind pe canapeaua lui Dumnezeu.
- Danaide... iubirea mea... tu eşti singura care nu fugi de mine... tu eşti nemuritoare...
Danaide.
Nu ştiu cât am dormit însă mă trezeşte târâitul insistent al interfonului. Mă uit la ceas.
Este ora două. Mă ridic şi apăs butonul. Sunt sigur comis-voiajori.
-Da?
- Paul, sunt eu Julie.
-Da?
- Paul, sunt eu Julie.
Inima îmi tresare şi începe să bată nebuneşte. Apăs tasta şi în câteva clipe Julie îmi sare
în braţe.
Este îmbrăcată ca şi ieri. îmi flutură în faţă un bilet de avion.
- Luni pleci în România. La Bucureşti acolo te va aştepta prietena mea Emilia, începe ea sa turuie.
Este româncă, dar vorbeşte franceza perfect, deoarece a fost căsătorită cu un francez. O să te ducă într-un loc unde vine un om care poate trata orice. Nu îţi garantez nimic. Nu ştiu dacă are leac şi pentru tine, însă trebuie să ajungi. El nu vine decât o dată pe lună şi asta se întâmplă în prima marţi a fiecărei luni. Te duci şi apoi mai vedem.
Este atât de entuziastă încât mă face să râd.
- Tu crezi că dacă omul acesta avea leac pentru boala mea ar mai fi fost în România? Ar fi lucrat la NASA sau i-ar fi fost brevetat medicamentul. Ar fi fost miliardar şi acum ar fi stat la soare pe propria lui insula în Bahamas. Eşti atât de naivă încât îmi vine să te sărut.
- Spune-mi Paul, ai încredere în mine? zise Julie uitându-se în ochii mei. Ai ceva de pierdut? Biletul l-am plătit eu, tot eu am vorbit şi cu Emilia. O să stai la ea, deci nu o să te coste nimic. Este vorba doar să îţi mişti fizicul până acolo, căci eu nu mă pot duce în locul tău!
- Cum ai auzit de acest om?
- Am aflat de la o colegă de birou, care a vrut să facă un articol cu el, însă şi-a rupt piciorul şi nu a mai putut pleca, aşa că a trebuit să mă duc eu. Spune-mi Paul, tu vezi ceva schimbat la mine?
- Mai mult văd că nu te-ai schimbat! Eşti la fel de naivă şi de copilăroasă, iar dacă te referi la liftinguri, pot spune că doctorul a fost un magician. Să nu mă înţelegi greşit, arăţi fantastic, eşti la fel ca acum doisprezece ani. Eşti perfectă şi încântătoare, ai o piele pe care multe adolescente ar invidia-o. Ai sâni feciorelnici, părul îţi străluceşte de sănătate, într-un cuvânt eşti sublimă.
- Poţi crede că asta a făcut el?
- Este doctor?
- Nu, nu este doctor şi nu m-am operat, ci am luat nişte extracte de plante, am făcut împachetări cu un fel de argilă, am făcut anumite exerciţii de gimnastică şi meditaţie, toate recomandate de el. Când am ajuns acolo eram o epavă, eram prăbuşită fizic şi moral, ştiam că îmbătrânesc şi că fiecare zi care trece mă aduce mai aproape de moarte. Mă uitam în oglindă şi vedeam brazdele lăsate de trecerea anilor. îmi vedeam sânii lăsaţi, care atârnau ca şi cum ar fi dorit să se ridice într-o ultimă zvâcnire. Eram bătrână, arătam ca o babă. Asta se întâmpla la câteva luni după întâlnirea cu tine.
Deschid gura să spun ceva, însă Julie ridică mâna.
- Nu mă întrerupe! Am şi eu oglindă, am văzut în ochii tăi ceea ce eu gândeam cu mintea. M-am gândit să mă operez, însă este un lucru provizoriu. O ştii pe Fleur? Arată de parcă ar fi gata îmbălsămată. Este la a şasea operaţie de lifting. Are pielea pergament, nu poate să râdă, iar doctorul i-a spus că nu crede că va mai putea face ceva. M-am gândit apoi să mă sinucid. Programasem sinuciderea la sfârşitul anului. Este prozaic nu? Insă vroiam să îmi termin treaba la revistă, să îmi regândesc testamentul. Luasem deja hotărârea ce şi cum. Era totul stabilit. Urma să plec în România, scriam articolul, încheiam anul şi pa. Vă pupam dulce de dincolo. Dar am ajuns acolo şi toate s- au schimbat. Ai să vezi. Este un altfel de om. Poate nici nu e om. Singura problemă este că nu tratează pe oricine.
- Ideea este că ai să pleci, spuse Julie. Ai timp până luni să îţi aşezi lucrurile cum trebuie. Dacă lipseşti câteva zile nu va fi nici o problemă. Biletul de întoarcere este joi. Să mă suni.
- Bine, plec!
Sunt în avion şi aştept să decolăm. îmi revizuiesc în minte toate treburile. Am anunţat banca, am luat cecuri de călătorie, am anunţat administratorul, am anunţat firma de monitorizare, am pus alarma, am anunţat secretara. Dacă este să fac o socoteală, există totuşi câteva persoane în viaţa mea, de care sunt legat. Nu sunt rude sau prieteni, însă uite că trebuie să dau şi eu raportul cuiva.
Mă uit de jur împrejur. încerc să găsesc o anume Emilia. Nu mai este nevoie, căci văd o foaie pe care stă scris Paul Berg. Mă îndrept către ea.
- Emilia?
- Paul Berg?
Clatin din cap. îmi întinde mâna. I-o strâng prieteneşte.
- Acesta este tot bagajul? -Da.
- Atunci să mergem.
- Emilia?
- Paul Berg?
Clatin din cap. îmi întinde mâna. I-o strâng prieteneşte.
- Acesta este tot bagajul? -Da.
- Atunci să mergem.
Ajungem acasă la Emilia. De fapt este o căsuţă cu un etaj, nu foarte departe de intrarea în Bucureşti, după cum îmi dau seama. îmi arată camera mea. Este un dormitor mic, însă mobilat cu gust. Pe perete sunt agăţate două lucrări moderne, viu colorate. Caut să descifrez numele. Murivale sau cam aşa ceva. încerc să înţeleg ce a vrut pictorul să exprime, dar nu mă dumiresc. îmi pun bagajul pe fotoliu şi dau drumul la televizor. Cred că sunt ştirile. Mă străduiesc să percep limba. Unele cuvinte îmi sunt cunoscute. Emilia bagă capul pe uşă.
- Baia este pe hol, aşternutul este în dulap. Te aştept jos la masă.
- Mulţumesc, dar nu îmi este foame. Mai degrabă îmi este somn.
- Cum vrei, dacă ţi se face foame peste noapte, frigiderul este jos. Poţi mânca ce doreşti.
Suntem într-o sală veche de cinema. Emilia îmi face semn să mă aşez. Caut un loc mai retras, în spate. Mă uit împrejurul meu. Sunt cam 50 de persoane, de toate vârstele şi categoriile, sunt tineri, bătrâni, copii, unii bine îmbrăcaţi, alţii prost îmbrăcaţi, unora li se citeşte suferinţa pe faţă, alţii par sănătoşi. în sală se aude un zumzet uniform. Toţi vorbesc între ei, ca şi cum s-ar cunoaşte. Nu înţeleg nimic. Mă uit la Emilia, care îmi face semn să stau liniştit. Sunt tare curios să văd personajul. Probabil va apare pe scenă, ca un mare actor, făcând pase magice asupra tuturor. Mă întreb dacă vor exista vindecări miraculoase, dacă vor exista paralizaţi care să meargă brusc, muţi care să vorbească,orbi care să vadă. îmi amintesc de Julie. Cu siguranţă că pe ea a ales-o, căci a intuit credulitatea ei, naivitatea ei de copil mic. Aceşti şarlatani posedă un al şaselea simţ, aşa cum am şi eu. Simt prada, o încolţesc, o vânez, o ameţesc cu vorbe, ca apoi să o devoreze în linişte, savurând momentul.
Aici ne aşteaptă un alt bărbat îmbrăcat în acelaşi gen de haine, însă de culoare gri.Este ras în cap, are trăsături europene, dar ochii îi sunt puţin oblici, ca dovadă a unei descendenţe orientale îndepărtate. Stă aşezat pe o ladă de lemn.
- Julie trimis la tine. Eu sănătos.
Se uită la mine ca şi când aş veni de pe altă lume. închide ochii şi inspiră adânc. Recunosc că este un scenariu bine pus la punct, orice muritor ar fi impresionat. Chelul îmi face semn să închid ochii.
Simt cum o căldură plăcută îmi invadează trupul. Umerii mei sunt grei. încerc să deschid ochii însă îmi este prea lehe. Mă las dus de această moleşeală. Timpul parcă s-a oprit în loc. Deşi nu văd, simt că sunt învăluit în ceaţă. Este o ceaţă albă cu reflexe aurii, arată ca şi cum raze stinghere de soare s-ar reflecta ici colo. Mă simt uşor, nu îmi mai este frică, parcă plutesc. Nu ştiu cât stau aşa, însă aud cum bărbatul inspiră adânc. Deschid ochii şi mă uit la el. Mă priveşte cu dragoste, aşa cum numai mama o făcea. Şi Julie.
- Eu problemă? încerc o altă cale de comunicare.
- Dacă aveţi o altă limbă care vă este mult mai familiară decât franceza, o putem folosi
pe aceea, îmi spuse el, într-o franceză literară, clară şi fără cusur.
- Nu, mulţumesc. Franceza este limba mea maternă, răspund eu râzând. Mă numesc
Paul Berg şi am fost trimis la dumneavoastră de Julie.
- Numele meu este Cristofor.
Nu ştiu de ce, dar am început să capăt încredere în el! Poate că m-am tâmpit şi eu.
- Ştiţi, eu sunt bolnav, aş dori să ştiu dacă aveţi vreo posibilitate să îmi stagnaţi boala. Poate ştiţi vreun ceai sau preparat care să mă ajute. Nu vreau să mor repede. Din ochi încep să îmi curgă lacrimi. Mă simt atât de penibil! Stau pe jos, îmbrăcat în Armani, şi plâng ca un prost în faţa unui necunoscut ce se pretinde a fi guru.
- De ce? mă întreabă el.
- De ce. ce?
- De ce nu vrei să mori repede?
- Pentru că mai am atâtea lucruri de făcut! -Ce?
- Am de făcut investiţii, de vândut acţiuni, de câştigat bani.
- De ce? mă întreabă el.
- De ce. ce?
- De ce nu vrei să mori repede?
- Pentru că mai am atâtea lucruri de făcut! -Ce?
- Am de făcut investiţii, de vândut acţiuni, de câştigat bani.
- Aha, deci după ce le rezolvi poţi muri liniştit? Păi, în aceste condiţii te pot ajuta. O să îţi dau ceva ceaiuri, ceva tincturi, ca să poţi să fii pe picioare până când termini, ca apoi să pleci liniştit.
- Să ştiţi că aveţi dreptate, nu am nimic de pierdut aşa că pot să mor. Nu contează dacă mai trăiesc un an sau doi, rezultatul este acelaşi, însă mie îmi este frică să mor! Eu vreau să mai stau aici în această lume pe care o cunosc, în care trăiesc şi pe care o percep cu simţurile mele. Nu vreau să mă duc la un ipotetic Dumnezeu, care nu are altceva mai bun de făcut decât să mă ia pe mine la el, ca şi când i-aş fi de folos. Sunt convins că o face din invidie, din răzbunare. Mă urăşte că am reuşit să mă descurc fără el, fără nici un pic de ajutor. E supărat că deşi mi-a luat tot, am reuşit să-1 înving să-i demonstrez că pot avea orice, că pot clădi cu mâinile mele un imperiu din nimic.
Cristofor începe să râdă. Râde atât de tare şi cu atâta poftă încât îi dau lacrimile.
- Bine, şi de la mine ce vrei? întrebă el
- Vreau să trăiesc! Să mor când vreau eu! Să mă vindec! Asta vreau, să îi demonstrez că
îmi pot hotărî singur soarta, ţip eu din răsputeri.
Mă priveşte îndelung.
- Lasă-mă puţin singur, zise el.
Mă priveşte îndelung.
- Lasă-mă puţin singur, zise el.
(....................................)
- O să mă gândesc. Cât mă costă?
- Eu nu iau bani, dar Ia un moment dat voi dori ceva de la tine.
- O să trăiesc? îmi garantaţi?
- Dacă Providenţa Divină a hotărât aşa, înseamnă că o să trăieşti.
- O să mă gândesc, răspund eu şi simt cum inima îmi tresare.
- O să mă gândesc. Cât mă costă?
- Eu nu iau bani, dar Ia un moment dat voi dori ceva de la tine.
- O să trăiesc? îmi garantaţi?
- Dacă Providenţa Divină a hotărât aşa, înseamnă că o să trăieşti.
- O să mă gândesc, răspund eu şi simt cum inima îmi tresare.
Cristofor îşi uni palmele în dreptul pieptului şi se aplecă înainte într-o formă de salut, după care se întoarse şi plecă.
Nu mai ştiu cum am ajuns înapoi la Paris. Nu mai ţin minte zborul. Nu ştiu nici dacă mi-am luat rămas bun de la Emilia. în urechi îmi răsuna doar că o să trăiesc. Deci există o şansă! Omul acela, mi-a dat o speranţă. Dar dacă este o minciună? Dacă vrea să mă sechestreze, să mă ţină acolo căci ştie că voi muri şi apoi să mă deposedeze de avere? Dar dacă a spus adevărul? Dacă ştie el ceva preparate magice, poţiuni fermecate? Dacă chiar am o şansă şi o ratez?
Ajung în aceeaşi sală de cinema. Mă aşez intenţionat în primul rând, ca să mă vadă, să nu existe nici o îndoială. Poate că nici nu mă mai ţine minte. Asta ar fi chiar culmea! Dar nu cred, excrocii au o memorie excepţională. Mă ştiu pe mine.
Mă întreb unde o fi Cristofor. Poate vine cu altă maşină? îl întreb pe chel, însă acesta îmi face semn să tac. Cam nepoliticos, dat fiind că sunt musafir ar fi putut măcar să îmi dea de înteles că nu vorbeşte limba, mă hotărăsc însă să tac şi să admir peisajul.
Ne aflăm pe un drum pietruit, care urcă. în dreapta şi în stânga maşinii se află o pădure superbă de conifere. Mă uit la ceas. Este ora 5 dimineaţa. Cred că am mers cam cinci ore,
dat fiind că am părăsit Bucureştiul pe la douăsprezece.
Mă uit la chel. Acesta conduce liniştit. Mă foiesc în scaun şi încerc să-i surprind privirea
dat fiind că am părăsit Bucureştiul pe la douăsprezece.
Mă uit la chel. Acesta conduce liniştit. Mă foiesc în scaun şi încerc să-i surprind privirea
în oglinda retrovizoare, însă el nici nu mă bagă în seamă. Mă hotărăsc să deschid
geamul. Aerul rece şi curat năvăleşte în interiorul maşinii, umplându-mi plămânii.
- Bine ai venit în casa mea. Pofteşte!
Intru timid. înaintea mea se deschide o imensă sală, înaltă cam de douăzeci de metri, a cărei boltă în formă de arc frânt se sprijină pe patru coloane de marmură verde cu irizaţii aurii, care sunt dispuse în plan pătrat. în mijlocul acesteia stă suspendat un candelabru uriaş din bronz, a cărui multitudine de braţe, formate din diverse animale, susţin tulipele becurilor.
Văd privirea tăioasă a lui Cristofor. Citesc în ochii lui că ceva nu îi convine. Sper că nu
mi-a văzut disperarea.
- Yidam te întreabă ce vrei să mănânci la micul dejun?
- Raţă cu portocale, potârniche în sos de vin şi vreo trei-patru feluri de torturi! încerc eu o glumă spre a destinde atmosfera. Orice, adaug eu râzând, numai să fie însoţit de o cafea tare.
Chelul înclină capul şi o ia în sus pe scările din dreapta.
- Yidam te va conduce în camera ta.
îmi dau seama cu stupoare că pe chel îl cheamă Yidam. Ce nume o fi şi ăsta ? Japonez, vietnamez?
Mă întreb oare de ce nu vorbeşte Yidam direct cu mine? Sau aşa o fi modelul aici? Stăpânul hotăreşte ce trebuie să fiu întrebat şi slujitorul dă din cap afirmativ. îl urmez supus.
Cred că omul ăsta este dependent de culoarea verde, încerc să desluşesc câteva nume de pe cotoare: Hermes Trismegistus, Albertus Magnus, Geber. Cred despre mine Că sunt un om cult, însă nu am auzit de aceşti scriitori. Poate că o să îi pot citi cât stau aici.
- Te rog să pofteşti la masă, aud în spatele meu vocea lui Cristofor. De altfel astăzi poţi mânca cât pofteşti, de mâine te trec la regim. Dar o să discutăm programul după micul dejun.
După micul dejun Cristofor îmi propune să ne plimbăm prin grădină pentru a discuta programul meu. Ieşim pe terasa din spatele casei printr-o uşă imensă, situată în capătul sălii de mese.
În faţa mea se întinde cea mai grandioasă privelişte pe care am văzut-o vreodată. Este o pajişte uriaşă, perfect plată, de un verde strălucitor, străjuită de jur împrejur de arbori înalţi, viguroşi, ce stau aliniaţi asemeni unor paznici, sub forma unui dreptunghi perfect. în imediata apropiere a scărilor de marmură albă ce duc dinspre terasă în jos se află o fântână rotundă, din piatră, în mijlocul căreia stau aşezaţi spate în spate, trei pitici hidoşi din a căror gură deschisă ţâşneşte apă. în jurul acesteia se află amplasate la distanţă egală, trei bănci înguste, din piatră gălbuie, pe a căror spătar se odihnesc câteva păsări de mici dimensiuni.
- Mi-am făcut griji că nu ai coborât la micul dejun.
De ce dracu să cobor? Ca să mă ignori? Să te simţi bine? Să râzi pe înfundate şi tu şi
chelul tău idiot?
- Nu m-am simţit în stare! risc eu un răspuns semi-amabil. Şi nici nu am chef!
Mă uit în ochii lui şi văd cum privirea îi coboară pe Danaide. Văd o umbră
întunecându-le strălucirea. Să fie gelozie?
Mă trântesc pe pat şi plâng. Simt cum o ură imensă îmi umple sufletul. Vă urăsc pe toţi, pe Dumnezeu, pe voi oamenii; urăsc chiar şi planeta aceasta de doi bani, pe care ne petrecem sejurul vieţii. Aş vrea să muriţi cu toţii şi să rămân doar eu! Cum ar fi Doamne dacă tu ai muri şi eu aş rămâne? Ţi-ar plăcea? Să văd atunci ce ai mai face, cum te-ai mai distra ştiind că tu stai cu sabia lui Damocles deasupra capului, iar eu sunt cel care hotărăsc când o să cadă.
Privirea îmi cade pe peretele din dreapta patului şi simt instant, cum mă inundă o sudoare rece. Danaide, frumoasa mea se află aşezată acolo într-o ramă impozantă, foarte asemănătoare cu cea de acasă.
Să vă ia dracu! Mi-aţi pângărit iubirea' Aţi atins-o! Aţi violat-o!
Sar din pat şi dau jos tabloul. Mă uit cum este prinsă în şasiu. Caut cusururi, însă nu găsesc. Este pusă perfect, nu am ce zice! O agăţ la loc, dau să mă aşez pe pat ca să o privesc, când uşa camerei se deschide şi îşi face apariţia Cristofor.
(.....................................................................................................................................)
– Aşa pare, dar asta este ceea ce s-a hotărât încă de la facerea lumii. Vei putea să-i vezi pe cei cu vibraţii joase sau intenţii ascunse, ba mai mult de atât vei putea să le percepi gândurile, să le vezi străfundul sufletului.
– Groaznic, asta înseamnă că oamenii se vor ascunde.
–Se vor ascunde doar cei rău intenţionaţi, cei ce nu doresc să se schimbe, cei a căror suflet plânge încă după lumea trecută. însă nici ei nu vor rezista mult în această postură deoarece vor fi izolaţi, respinşi şi asta îi va tace să îşi dorească să se schimbe.
– Dar vor fi enorm de mulţi!
– Vor fi foarte puţini, căci cei mulţi vor fi deja destrupaţi. Aici vor rămâne doar cei care au posibilitatea să se adapteze.
– Dar tot vor fi majoritari, nu văd cine are doar vibraţie pozitivă.
– Sunt extrem de mulţi şi sunt conştienţi. Ei stau şi aşteaptă schimbarea, şi-o doresc, sunt pregătiţi. Ei au înţeles acum mulţi ani calea pe care o au de urmat şi au pornit pe ea fără regrete.
– Schimbarea va veni brusc, sau vor exista semne?, întreb eu captivat de subiect.
– Schimbarea nu se va face brusc. Ea va fi din ce în ce mai evidentă odată cu apropierea de acest punct. Vor exista schimbări climaterice, iar cataclismele naturale se vor îndesi.
– Acestui fapt i se datorează încălzirea globală?
– Da, însă şi altor lucruri. Planeta este de mult timp în suferinţă. Pentru a se vindeca, adică ridica, ea trebuia să treacă prin această stare patogenă la care voi aţi contribuit cu mult succes. Oricum vor exista şi alte modificări, chiar la nivelul populaţiei.
– Ce fel de modificări?
– înainte de salt multe suflete vor pieri. După cum spuneam, vor exista multe cataclisme naturale, cutremure de pământ, uragane, inundaţii, incendii. Pământul se va cutremura atât de tare şi în atât de multe locuri deodată încât oamenii nu vor avea unde să se ducă. Vulcani de mult stinşi vor erupe din nou, acoperind localităţi întregi, apa va revendica uscatul şi multe oraşe de coastă vor fi înghiţite, dar toate acestea vor veni pentru a desăvârşi lucrarea Tatălui. Polii se vor inversa... de fapt atât polii magnetici cât şi cei geografici s-au inversat în repetate rânduri. în univers nimic nu este fix. Totul este într-o continuă expansiune.
– Cum se vor inversa polii? Aşa brusc, fără să ne aver tizeze nimeni? NASA, CIA, Al Gore? întreb eu stupefiat.
- Nu poate fi brusc. Vor exista semne premergătoare. Rezonanţa pământului îşi va schimba frecvenţa, magnetismul terestru se va reduce, aurora boreală îşi va face apariţia în alte locuri decât în cele cunoscute, păsările vor zbura dezorientate, animalele vor avea un comportament neobişnuit, oamenii vor avea stări de confuzie, panică, migrene sau palpitaţii. Cu cât se va apropia cu atât vor fi mai intense. Cu două săptămâni înainte de schimbarea polilor pământul se va cutremura în cinci locuri deodată. Panica va cuprinde populaţia, care va dormi afară, însă acest lucru nu le va fi de folos, întrucât vor fi mii de replici puternice. Pământul se va crăpa şi vor ieşi aburi din el, dar înainte de asta inundaţii şi foc se vor abate în acelaşi timp pe teritoriul aceleaşi ţări. Cutremure răzleţe şi uragane vor decima populaţia. De fapt aceste semne au început deja să apară, dar oamenii caută să dea explicaţii raţionale, ceea ce îi îndepărtează de realitate.
- Şi noi ce ar trebui să facem? Ar trebui să ne pregătim, să ne luăm măsuri de siguranţă ?
- Oricât de bine v-aţi pregăti, cei ce trebuie să plece vor pleca, iar cei aleşi să rămână vor rămâne. Totul este scris. Nu este nimic de făcut decât să vă pregătiţi sufleteşte şi fizic. Să încercaţi să vă apropiaţi mai mult de Divin. Să căutaţi să înţelegeţi aceste schimbări. Ele au fost revelate unor oameni, care la rândul lor le-au spus lumii întregi, dar din păcate nu au fost ascultaţi. La fel cum nici tu nu mă crezi pe mine.
Încerc să mă concentrez. Suntem în 2008. 2012 înseamnă peste patru ani. Aşa de puţin timp! De fapt, eu de ce îmi fac probleme, căci s-ar putea să mor cu mult înainte.
– Dacă este real, de ce nimeni nu ştie acest lucru? Mă refer la organele competente?
– Cei pe care voi i-aţi numit conducători, ştiu asta de foarte mult timp, iar cam de zece ani încoace sunt convinşi că o să se întâmple. Ei sunt asiguraţi. Şi-au creat spaţii de refugiu, au alimente, medicamente şi combustibili depozitate, i-au informat şi pe cei dragi lor. Ei sunt pregătiţi!
De voi nu le pasă, nu îi interesaţi şi nici măcar nu cred că vor avea remuşcări.
- Şi când crezi că vor începe?
Nimeni nu ştie sigur, doar Providenţa Divină, însă personal cred că începând cu luna septembrie a anului 2009 multe din cele ce ţi-am spus vor începe.
Mă întreb de câteva milioane de euro câte alimente şi seminţe aş cumpăra. Cred că mii de tone! Ar fi o afacere bună. Dacă le stochez şi le scot pe piaţă atunci când va fi penurie... Asta în caz că acest scenariu este real. Poate ar trebui să îmi anunţ clienţii? Cred că ar leşina de râs!
– Raţiunea umană nu poate înţelege aceste lucruri, continuă el. Acum îţi sună a utopie, însă nimic din ceea ce cunoaşteţi nu va mai fi la fel.
– Bine, însă tot nu înţeleg de ce nimeni nu spune nimic, în afară de conducători,
mai există organisme independente, instituţii de cercetare, paranormalii...
– Toţi au spus aceste lucruri. Până şi triburile indigene ştiu ce vă aşteaptă. S-au scris şi cărţi despre acest subiect. Există clarvăzători, prezicători, oameni cu anumite capacităţi care au făcut aceste lucruri publice, însă după cum spuneam, unii ştiu şi iau act, alţii ştiu dar nu îi interesează, iar alţii nu cred. Cam asta este lumea actuală.
.(....................................................................................)
